Una din stările alea de lucru terminat înainte să înceapă…

Template Tools

Scris de Adrian "Virusu" Dulău

joi, 01 ianuarie 2009 00:00

Una din stările alea de lucru terminat înainte să înceapă…

Sursa: Asociaţia "Aripi Româneşti"

Data: 01.01.2009

Autor: Adrian "Virusu" Dulău

Frigul de afară se simte, se vede, se cunoaşte după gheaţa raşchetată de pe parbriz în fiecare dimineaţă. Frig, zăpada care nu vine, nori stratus care zgârie blocurile, atmosfera de sărbători pentru unii. Nu şi pentru noi. Noi aşteptăm zilele alea bune. Alea cu soare, cu vizibilitate, cu vânt calm de faţă, cu câte un cumul mic şi răzleţ, zilele de ZBOR. Indiferent ce zbor. Cu parapanta, delataplan, motodeltaplan, avion ultrauşor, avion, şi pentru unii planor.

Nu zice nimeni că iarna nu se poate zbura... chiar deloc. Cu multe din cele enumerate se poate zbura. Dar iarna e altfel. Pentru planorişti cel puţin, iarna e ca un nor cenuşiu aflat constant peste capul lor. Iarna, planoristul nu are stare. Stă şi se uită la poze din vară, pâna le aruncă, sau închide folderul după caz. Eventual câte o povestire amuzantă cu un alt planorist, dar parcă nu are acelaşi haz ca pe aerodrom. Ca atunci când vi jos dupa 3-4 ore de termică muncită şi la bere, te apuci şi zici şi mai adaugi că altfel nu are rost. Şi chiar dacă cel de lânga tine ştie că mai bagi în plus, nu o să te oprească din povestea ta de la plafon, din spirala ta la 60 grade înclinare, în care tu ştii ca pierzi o gramadă de fineţe, dar nu-i aşa? Cui îi mai pasă cand eşti la două mii două sute de metri la plafon şi urci cu 2 metri pe secundă?

Planoriştii scot planoarele dimineaţa din hangar, le echipează cu paraşute, pregatesc funii de transport, funii de remorcaj la avion, perne pentru protejarea rinichiilor instructorilor trântiţi de cei de la formare la câte o aterizare mai puţin bună, şi de ce nu, şi de cei mai experimentati duşi la un control, şi lăsaţi să zboare singuri din nou şi din nou. Odată planoarele pregătite, se stabileşte direcţia de decolare, se merge către start, se instalează careul de aterizare, se scot mese, scaune şi se caută umbra, apa, bomboanele, sau planoare în zbor. Se urmăresc aterizări, se fac comentarii savante, că trebuia să-l mai tragă, că trebuia să-l mai ţină, că nu a facut bine priza, că a scos prea devreme sau târziu frâna. Apoi, fiecare pe rând merge şi zboară. Şi se întoarce jos, altfel, chiar dacă din afară arată la fel.

Planorul de simplă are cabina mică, îngustă şi stai aproape pe spate în ea. Ora e trecută puţin de amiaza, ziua e fierbinte, şi în timp ce mă învârt în jurul planorului de simplă povestindu-i una alta, ma uit la cer şi aştept câte un cumul. Apare, mă uit la ceas, aştept să vad când dispare, când apare iar, cât timp a trecut... asta se numeşte pulsaţie… atât de necesară pentru a alege momentul decolării. În minte se fac automat calcule, pâna la 4-500m fac cam 8-10 minute în coada wilgii, acolo parcă cumulizează mai bine, dar vântul? Vântul e din vest, dacă merg pe dealuri mă ajută puţin şi dinamica... dar totuşi nu e destul insolată panta... mintea se cupleaza automat la zbor încă de jos. Încă de sub aripa planorului de simplă la umbra aceea incredibilă de planor, de aripă lungă şi subţire, care în câteva minute va creşte din mine.

Wilga vine, cu botul ei rotund, cu picioarele lungi şi sunetul de motor rusesc bine făcut. Paraşuta e strânsă pe corp, pentru ca nu ştii niciodată, şi de aceea o ai, nu e doar perină. Chingile strânse, palonierele reglate, trimmer pe neutru, altimetrul calat pe zero, cabina închisă şi siguranţată, şi... şi de aici e gata. Contacul cu planeta mamă e gata. Contactul cu tot ce înseamnă înainte să se inchidă cupola e gata. Au dispărut orice gânduri sau emoţiile care au durat o fracţiune de secundă înainte să închid cupola. Gata de decolare, decolare aprobată, aprobată şi pentru Wilga cu cabina ok, şi funia intinsă, şi cel care ţine la plan, şi ţine asa de bine, încât îţi pleacă botul de pe direcţie, şi palonierul dat la maxim în sens opus, şi lipsa de efect pe comandă, şi tot ce urmează dupa asta, adusul pe direcţie, în timp ce planorul s-a desprins, şi Wilga încă rulează pe roţile de pe picioarele lungi. Desprinderea, e ceva ce nu se masoară în nimic şi nu se compară cu nimic... turbulenţele sunt destul de mari la înălţimea asta mică, ziua e fierbinte, şi planorul începe să danseze în spatele avionului care trage cu motorul încălzit, trage, încet, dar trage. Ochii sunt când la Wilga cu aripile pe orizont, şi cât mai în ax cu ea, când pe cer la eventuali cumuli care încă nu s-au născut, şi pe care, de la o vreme îi simt. Luăm înălţime, patru sute, cinci sute de metri, nimic, nici o zgâlţâială, nici un semn că, criza e gata... şase sute de metri şi vocea pilotului din Wilga, care mă întreabă nu chiar parinteşte, dacă vreau sa merg în stratosferă. Mă decid că nu vreau acolo, declanşarea, degajarea pe stânga, Wilga pe dreapta, şi gaura de minus doi metri pe secundă resimţită în tot corpul. Cade om cu planor, planor cu om, om-planor, cu doi metri pe secundă. Salt către o zonă în care am vazut cu câteva minunte înainte nişte cumuli formaţi. Planorul se încoardă prinzînd viteză, se simte mai bine, dar variometrul strică senzaţia de plăcut cu cei minus trei metri pe secundă. Coasta de deal stat în soare e aproape, dar pare departe când înalţimea e deja la 480metri şi pierd încă 3 în fiecare secundă.
Şi se apropie coasta de deal, şi variometrul indică minus patru şi simt un uşor tremur în aripile subţiri care se transmite în tot organismul. Şi atunci ştiu, şi atunci împing de manşă contrar firii, şi astept cu viteza crescută, aştept senzaţia aia cunoscută, şi mai durează câteva secunde, câteva zeci de metri pierduţi şi simt, ce trebuia să simt, şi până să o simtă şi variometrele, trag de manşă, trag să simtă şi planorul că am ajuns unde trebuie. Tras de manşă şi înclinat dreapta cu palonierul împins în aceeaşi direcţie, şi axarea într-o spirală pe dreapta, şi după câteva secunde se prind şi variometrele pesimiste că urcăm cu 2 metri pe secundă. Şi încep să zbenguie fericite în sus, şi parcă nu le mai urăsc în clipa asta. Dar nu am timp să îmi urăsc variometrele, deoarece, mai am 380metri şi de la 350 ar cam trebui să o tai către aerodrom să îl prind. Şi astfel începe dansul, vorba melodiei, “când pe-o parte, când pe alta, uite-aşa se-nvârte fata!”. Dar dansul ăsta are un nume frumos şi o regulă de cand aviaţia. Termica, un nume care duce cu gândul la centrala de la Rovinari, sau la fizică, sau la orice altceva decât urcat către nori pe o masă de aer încălzit şi invizibil. De fapt aici intervine fizica. Dar fizica nu se compară cu regula, care zice că, cea mai bună metodă de a pierde o termică, e să schimbi sensul spiralării. Dar e bine, urcăm cu 3 metri pe secundă, avem 600metri şi urcăm, ba mai mult, chiar este timp de relaxare deja. Reglez unghiul botului din trimmer, manşa şi palonierul le ţin fixe, termica e stabilă, frumoasă, şi largă cât China Socialistă. “Termică de şcoală” mă bate un gând, “tot începătoru' poate sta în ea şi cu uşa de la hangar”; şi cum mă gândeam eu aşa frumos la uşi de hangar pilotate de cai verzi pe pereţi, mă trezesc aruncat afară din termică. Urmează o înjurătură zdravănă la adresa mea şi câteva autocritici legate de faptul că în aviaţie trebuie să păstrezi vigilenţa, că în aviaţie mor aşii şi proştii şi apoi în amalgamul de gânduri apare ideea mai bună de a regăsi termica... zis şi făcut, doar e zi de şcoală. Mai slăbuţ, dar urcă, sunt la 1200metri şi urc cu jumătate de metru pe secundă şi stiu că urmează criza şi caut un loc pe unde să patrulez, până la urmatoarea etapă de naştere a norilor micuţi şi pufoşi. Degajez către dreapta, către dealurile orientate spre vânt, şi încep aşa o plimbare în S-uri largi cu botul în vânt, să pierd cât mai puţină înălţime.

Peisajul e splendid, în dreapta mea se înalţă munţi, în stânga râul curge în S-uri, luând tot felul de curbe şi satele îi urmează contururile. Dau de o ascendenţă slabă, încerc o spirală, dar nimic concludent. Până la urmă observ un mic Cumulus Humilis în formare, şi plec către el, dar nimic, apoi un altul şi acolo e! Acolo urcă, cu jumătate. Ţin de acea urcare cu jumătate, şi secretul e să ai rabdare. Mai fac o poză, mă mai aşez în scaun, mă uit la ceas, a trecut aproape o oră în zbor, şi nu am simţit-o. Dintr-o dată planorul tremură tot şi simt cum se incovoaie aripile şi simt cum o luăm în sus, şi variometrele sar la 3-4metri pe secundă şi mă ţin de manşă în încercarea de a nu pierde ascendenţa, şi ea e pe bune, se stabilizează la trei metri pe secundă, şi până să ştim, suntem la 2300metri la plafon...

Linişte maximă, deşi norul e ca o fiinţă vie, îl simt cum vuieşte, îl văd cum mişcă. Senzaţiile sunt mixte. De la plăcere, la teamă şi admiraţie faţă de această formă gazoasă a apei, de care pot aproape jura că e vie. Ajuns la plafon, umbra răcoreşte ziua fierbinte jos, la sol, şi parcă aş sta aici tot restul zilelor. Încep un salt. Direcţia la întamplare, şi văd nişte cumuli mai jos decât sunt eu, mai jos decat mica scamă transformată intr-un nor mare şi impunător, cu care am urcat încă un kilometru în aer. Saltul e lin, mai scutură câte o ascendenţă, dar senzaţia de relaxare, senzaţia de altceva, altundeva, acolo, chiar acolo! Acolo unde ştii că trebuie să fi, acolo sus, în cabina mică şi simplă, cu vizibilitate splendidă, cu două mii de metri care te despart de tot ce înseamnă cei de jos, şi cu gândurile razna, şi o privire scurtă către aripile încovoiate în virajul luat ca să vezi lumea mai bine de sus, şi gândul, inevitabilul gând, chiar clişeu, “ce caut aici? Pe un fel de scaun, cu o paraşută în spate, cu nişte bucăţi de tablă de duraluminiu, în 240kilograme de metal, care stă aşa în aer? Pur şi simplu?” – dar gândul ăsta nu îşi are locul, nu acum, nu aici, niciodată nu îşi are locul. Dar se pare că, câteodată, pământeanul din noi uită să stea ascuns acolo, în buzunar şi să-şi vadă de ale lui şi să iasă la lumină jos, când e randul lui. Dar de fapt, acel pământean are prea puţine de spus pentru cei ca noi, cei care respirăm asta, cei care ne uităm la cer din două în două minute, cei care primavara timpurie, când dă căldura, ne uităm cu strângere de inimă şi un fel de invidie, la nişte ulii care spiralează, ajutaţi de aripi în câte o termică, şi atunci te vrei uliu să urci şi tu în termică cu ei. Atunci invidiezi bietele păsări, dar degeaba. Tot ce poţi să faci e să le respecţi şi să te uiţi atent la felul în care strâng sau lărgesc o spirală, şi să pui în aplicare învăţătura la următorul zbor. Căci ăsta e farmecul zborului fără motor. Să te apropii cât mai mult de original. Pământeanul ăla e îngropat de mult, undeva într-un colţ de om, care are în suflet altceva.

Între gânduri, spirale, salturi şi plimbări pe cerul patriei, orele au trecut, cam 4 la număr, iar termica aceea de şcoală nu mai e cum era. Încă un salt pe dealuri, că acolo ţine, acolo trebuie să ţină, acolo într-adevar ţine, dar cerul s-a spalat, cumulii au disparut, şi realizez că intră altă masă de aer, şi că mâine o să jucăm table în loc de zbor. Apoi îmi amintesc că am decolat destul de târziu şi că e normal să nu mai lucreze aşa tare termica, şi fac salturi să mă bucur de zbor. Cobor lin cu câte un metru pe secundă, cu picioarele obosite luate de pe paloniere, manşa ţinută leneş cu două degete în aerul moale. Zbor liber, ca ulii invidiaţi, zbor fără un scop ar spune unii, dar zborul are un scop foarte bine definit.

Anunţ intrarea în tur de pistă, la travers T cu două sute de metri, şi merg agale spre virajul trei cu ochii fixati pe T. Încerc să alung ideea care îmi spune că aici am făcut şi ultima dată virajul trei, aici să-l fac şi acum. Un lucru e clar, nicio aterizare nu se compară cu cealaltă, intru la virajul trei, anunţ, şi realizez că mi-am încălcat regula de a scoate trenul cand cobor sub 300metri, dar îl scot, trenul se siguranţează şi simt cum încep să mă înfund mai tare. Virajul patru, axarea pe pistă, toate ca unse, redresare, filare, pândit T-ul cu frâna scoasă pe trei sferturi. Tras de manşă în poziţia planorului pe sol, chestie de imaginaţie, de atenţie, la cum vezi solul când eşti la orizontală şi jos. Chestie de proporţie despre cum ai vedea toată povestea asta, dacă ai fi cu un metru mai sus, cu zece centimetri mai sus. Dar vine T-ul, încă 20metri până la el, încă o secundă, frâna scoasă de tot, şi planorul aşezat puţin înaintea T-ului, dar insesizabil. Rulajul cu aripile la orizontală şi cu gândul la altă regulă de aur, care zice că, aripa cade jos doar dupa ce planorul s-a oprit de tot, şi o regula pentru simplă, adică neapărat aripa din dreapta, să nu iţi vină cupola peste degete.

Jos din cabină, cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori pentru totdeauna, dezleg chingile paraşutei, şi pregătesc planorul pentru transport. Hangararea, tradiţionalele discuţii despre zbor, despre termica seacă, despre urcări miraculoase, şi apoi ochii pe calendar, e 21 decembrie, e frig, afară e lapoviţă, dar parcă totul se intamplă în momentul ăsta, în secunda asta, şi parcă simt manşa în mană, picioarele presând palonierele, şi mă încearcă o infinitate de sentimente despre asta. Aşa de multe încât nu ştiu în ce ordine să le mai pun, şi prefer să le închid undeva, conştient că astea nu sunt lucruri care se pot închide undeva şi lăsa acolo până la primavară.

Iarna contiună, şi toata suflarea de aviatori, de la parapantă, la ultrauşor, la planor, aşteaptă zilele cu soare, cu vizibilitate, cu vânt calm şi de faţă, cu câte un cumul mic şi răzleţ, zilele de ZBOR.

< Anterior

actualizat vineri, 08 ianuarie 2010 21:17

Aripi Romanesti