|
Titlu: Visul
Sursa: www.aripiromanesti.ro
Data: 09.02.2011
Pe Foozie l-am visat la putina vreme dupa înmormântare.
Eram întro sala mare, spatioasa, cu multe rânduri de scaune capitonate, iar în minte-mi gravita un gând potrivit caruia ne aflam acolo deoarece lui Foozie trebuia sa-i fie acordat un premiu important. Era o festivitate dedicata lui.
În sala nu mai era nimeni, decât noi doi. Sau poate ca mai era, dar nu am perceput pe nimeni în afara de el. Foozie era îmbracat în combinezonul lui de zbor. Era bine si-mi zâmbea. Pe figura îi flutura zâmbetul lui poznas, de copil care tocmai a facut o boacana. Îl stiam bine, deoarece îl vazusem de mai multe ori în decursul anilor.
Între mine si el erau mai multe rânduri de scaune. El parea a fi între ele, cumva captiv în mijlocul lor, fiind separati de aceasta multitudine de scaune capitonate. Foozie ma privea zâmbind stingher, apoi s-a întins spre mine spre a-mi strânge mâna. Si eu am facut la fel, dar mâinile noastre nu se întâlneau... Aflându-se în mijlocul acelor scaune care ne desparteau, parca prizonier acolo, între ele, Foozie s-a întins si mai mult spre mine, sprijinindu-se cu mâna stânga de spatarul unuia, dar, înainte ca mâinile noastre sa se întâlneasca, visul s-a destramat, iar eu m-am trezit brusc...
Stiu sigur ca era în mijlocul saptamânii si trebuia sa plec la serviciu, dar atunci, în acea dimineata, dupa acel vis, m-am trezit zâmbind si cuprins de o ciudata si neobisnuita stare de bine. Nu stiu câtor oameni li se întâmpla sa se trezeasca zâmbind dintrun vis, dar eu nu-mi aduc aminte de o alta astfel de situatie. Era prezenta si o unda de regret în mine, la gândul ca nu am reusit sa ne strângem mâinile, dar în minte îmi staruia imaginea lui, chipul lui luminat de acel zâmbet poznas, iar el, zâmbetul acela, ma facea sa ma simt atât de bine...
Atunci, în acele momente, trezit din acel vis, am stiut ca, acolo unde era el, Foozie era bine...
Tot restul acelei zile am meditat la acel vis. Încet, am realizat ca sala în care ne aflam era sala de festivitati de la Statul Major al Fortelor Aeriene, în care fusesem cu el atunci când a fost trecut în rezerva de catre generalul Laurentiu Maftei. Poate ca, în acel vis, Foozie a vrut sa-mi multumeasca pentru ca am fost aproape de el în acel ritual de trecere pentru un militar, pentru un pilot de vânatoare, când dezbraca haina militara pentru a reveni printre cei din mijlocul carora s-a ridicat.
De atunci, nu l-am mai visat niciodata, cu toate ca nu trece zi fara ca gândul sa nu-mi zboare la el...
***
Întrun vis trecut-au doi ani de când Foozie ne-a parasit. Doi ani care parca au trecut cu viteza supersonica. Doi ani de chin si de amar, în care viata a continuat poticnit înainte...
M-am reîntors la mormântul din buza cimitirului, acolo unde nu exista o delimitare clara între pamântul mortilor si ogorul celor vii, acolo unde vântul sopteste neîncetat, tânguindu-si ruga pagâna tuturor celor ce se opresc sa-l asculte, acolo, în colt de Baragan.
Mormântul strajuit de-o pala, albastra precum cerul si brazdata de cele trei culori ale tricolorului, poza lui încrustata în carnea rece a crucii, cuvintele sapate cu migala în ea,
„Tu, pilotul, pleci în cerul pasarilor, nu simti când si cum te transformi miraculos în alt om. Omul-avion care spinteca albastrul. Viata de pilot de vânatoare. Am trait, am respirat, am murit si m-am întors...”
vântul nebun ce fura flacara lumânarilor, noi, cei prezenti acolo, zapada geruita, frigul ce condensa cuvintele, lacrimile ce întepau ochii, oprindu-se la portile lor, dar curgând libere înlauntru...
Toate acestea si multe altele, spuse si nespuse, nevazute, dar simtite, alcatuiau un tablou trist, pictat de regretul izvorât din plângerea unei vieti prea timpuriu curmate...
Iar în mintea mea, peste toate cele ce compuneau acea zi a aducerii aminte, se reverbera vocea lui, inconfundabila lui voce, de care si acum îmi e dor si-mi va fi pâna în ultimele clipe ale existentei mele:
„Daca este o certitudine faptul ca viata unui om conteaza în masura în care parte din ea s-a imprimat în viata celorlalti, pentru unii mai mult, pentru altii mai putin, atunci este important ca ea, viata, sa nu se imprime ca suferinta. Sa se regaseasca în fiecare câte putin, suprapusa peste viata lui ca o binefacatoare raza de lumina.”
Asta a fost Foozie pentru mine, raza mea de lumina binefacatoare...
Îmi plec capul cu respect, camarade, oriunde ai fi tu...
Poetu’
09 februarie 2011
|
