Raid aerian Rosiori - Silistea-Gumesti - Rosiori

[mihaiatanasie]

I.
Vineri, 8 iulie 2011. O zi deosebita de celelalte: daca de obicei prima miscare dupa deschiderea ochilor si adaugarea ochelarilor este sa deschid laptopul, azi gestul mi se opreste la jumatate; imi aduc aminte ca, seara precedenta, sesiunea de navigare pe net se incheiase brusc, pentru ca dragul meu “Satellite” a intrat in greva. Imaginea cu specific japonez s-a transformat brusc intr-un cadru hasurat, greu de inteles. Sigur, un om, chiar si anormal, cum sunt eu, gaseste si altceva de facut, dar fara net e greu. De abia acum ii inteleg pe fumatori …
Si, pentru a spori nevoia (nu stiu, de net, de a injura?), in telefon aud dintr-o data vocea lui Sebi: “Domnu’ Atanasie, trimiteti-mi repede prin sms coordonatele locului de aterizare de la Rosiori! Aterizam in doua ore.” Ce presupune asta? Aflu din aceeasi sursa: Googleearth!
Imi continuu recitalul de cucurigi, dar gasesc o solutie: la liceu netul e bun, calculatorul din biroul directorului adjunct asisderea, hai acolo. Trec prin multimea de contestatari (ai rezultatului la bac) care asteapta sa li se hotarasca soarta, dau multe telefoane si, in sfarsit, inteleg cum e cu gogu asta pamantean. Obtin datele necesare si incerc sa le transmit prin viu ... telefon. “Nu mai e nevoie, mi se spune de la capatul celalalt al microundei telefonice, deja le-am stim de la Bogdan. Haideti la aerodrom”. Am zbughit-o in viteza, nici nu mai stiu daca am inchis sau nu calculatorul si am aterizat in piata, pentru o scurta escala numita chiosc de ziare + “Lumea aviatiei”. Grava greseala tactica. Ma intalnesc cu unmilionsaptesuteoptzecisitreidemii de cunoscuti, toti vor sa stea de vorba, ca asa e la piata la Rosiori, cu toate ca le spun ca ma grabesc, ca vine un girocopter si trebuie sa ma intalnesc cu echipajul. Mai bine as fi zis ca ma asteapta directoarea, poate scapam, asa trebuie sa explic de unmilionsaptesuteoptzecisitreidemiide ori ce e aia girocopter si de ce vine la Rosiori. Toti raman cu gura cascata si cu ochii spre cer. Mai putin eu, pentru ca aflu, tot pe calea undelor telefonice, de la Bogdan, ca giro survoleaza o zona fara semnal GPS, si se apropie.
In sfarsit, dupa lupte seculare, ajung in curtea (ex)ceapeului (de la al carui sef deja aveam aprobarea pentru aterizarea unui elicopter) si exact atunci suna din nou molecularul: “Ajungem in 15 minute. Ati gasit locul de aterizare?” Il gasesc, dupa ce dau cu burta lui Hyundai de pamant de doua-trei ori. De abia opresc dieselul ca incepe sa se auda un bazait de bondar, care creste in intensitate (bazaitul) si, deodata apare chiar deasupra mea (bondarul). Face un tur de recunoastere pe deasupra unui aviator ... in brazda



si aterizeaza, intr-un nor gros de praf. Iata-l, pentru prima data pe pamant rosiorean: cel mai frumos aparat M24 Orion!





Dau mana cu echipajul, format din Laci, PIC, si Sebi, copilot si, nici una nici doua, primesc invitatia: “Hai la zbor!”. Inghit necesarul nod din gat si ma instalez in dreapta, iau hotarat mansa intre picioare, casca (e una audio, stereo, de culoare galbena; eu cautam o casca gen de motociclist, cel putin) pe urechi, Sebi inchide si zavoraste usa de langa mine



iar PIC imi face instructajul: “Vezi ca aparatul asta vibreaza, sa nu te sperii, asa e normal”. O ultima (si necesara, stiindu-se cat sunt de uituc) verificare a centurii de siguranta si contact. Rotax-ul de 115 cai porneste la sfert, rotorul de deasupra mea se pune in miscare, atinge 240 RPM si aparatul o zbugheste, hotarat, inainte. Primesc o lovitura de mansa in camera foto, pe care o scap din mana – oricum uitasem de ea. Vad ca se ridica botul, mai inghit un nod si ... botul coboara din nou, iar giro se pune pe un topait nesfarsit, din cauza terenului devenit brusc accidentat.

Citesc nenumaratele semne de intrebare de pe fizionomia pilotului, probabil ca asa scrie si pe mine. El e seful, trebuie sa ia o hotarare. Si o ia, dupa ce inspecteaza, cu atentie, restul de teren



“Mai incercam o data”.
A incercat, dar de data asta a fost si mai rau, pentru ca terenul acela lung s-a scurtat brusc si si-a aratat limita: un sleau. Pe care il evitam cu succes, prin ocolire pe sol.
Noi semne de intrebare, testari, si o concluzie, la care contribuie si Sebi: aparatul ruleaza infranat, probabil s-a blocat frana rotii din dreapta. N-are nimic, hai sa vedem orasul, revenim mai tarziu, cand se mai raceste metalul, si zburam atunci. Zis si efectuat. Giro ramane sa astepte, cuminte, priponit pe islaz, in paza celor care lucreaza la imbalotat furaje.



Incursiune pentru realimentare la “Covorul verde”



si apoi la statia Petrom, apoi, dupa un scurt ocul cu yankee echo tango prin oras, hai inapoi la aerodrom. Un nou control scoate insa la iveala o neprevazuta: roata din dreapta e infranata nu de dispozitivul respectiv, ci de ... o pana de cauciuc! Studiem cu atentie mecanismul, apoi portbagajul lui Hyundai, in care gasim doar cheia lui de roti, si decolam din nou spre oras, in cautarea unor chei de 8, 13 si 24, dar si a unui cric, ca eu circul fara (noroc ca am caucioace noi). Le gasim pe toate, iar ca bonus pe Gigi, prietenul fiului meu si detinatorul a doua cricuri, care se ofera sa vina cu noi sa ne ajute (Gigi, nu cricurile, pe ele nu le-a intrebat nimeni).

Totul merge ... ca pe roate. Demontam ce trebuie demontat, coboram la vulcanizarea lui Ilie Sindler (care nu e acasa, dar cei doi doreli de serviciu ne ajuta cu mult drag si cu doua leviere imense ... care se transforma brusc in surubelnite, cand baietii afla ca roata nu e de roaba, ci de elicopter). Hai inapoi, sa punem roata. Sebi si Gigi sunt mesteri neintrecuti





Eu supravegheam atent lucrarile (mai putin atent, insa, am fost la usa cabinei, pe care am luat-o “in bot” – sper ca n-am indoit-o prea tare).



Totul e perfect, Laci dezleaga priponul



si facem o liniuta pe camp pana la locul de decolare



A castigat Hyundai. Maine o sa il urc pe rampa sa vad cat de tare si-a jupuit burta …

De data asta, gicopterul decoleaza fara probleme, mai ales ca noul copilot, Gigi, e in pantaloni scurti, deci categoric si evident mai usor decat mine.



Zborul a decurs perfect. Lui Gigi parca nu-i vine sa creada ca a primit botezul aerului, zborul afost, binenteles, prea scurt, iar viteza aparatului extrem de mica. Cred si eu, el era obisnuit sa zboare doar la nivelul solului, cu motocicleta. I-am promis ca o sa-l dau cu fundul prin maracini, ca sa tina minte botezul (sper sa nu-i spuna nimeni ca asta e certificatul de simplist, nu de botez).



Sper ca Sebastian va completa aceasta prima parte a aventurii pe taram teleormanean, stiu ca are si el niste poze interesante. Inclusiv cu dorelii de la vulcanizare.
In ce ma priveste, dupa ce reusesc sa identific elementele de la sol, voi posta cele mai frumoase poze realizate in raidul Rosiorii de Vede – Silistea-Gumesti – Rosiorii de Vede.
Le multumesc inca o data lui Laci si Sebi pentru ziua asta palpitanta si pentru zbor.
P.S. Intre timp, Satellite-ul si-a revenit, desi inca nu a ajuns pe mana lui Gigi (electroinst calificat si pasionat).

[mihaiatanasie]

II.
Dupa decolarea reusita, primul gand a fost la saracu Hyunday, ramas la sol. De, nu e decat vina mea, ca nu l-am invatat sa zboare. Daca l-ar fi avut mai mult timp la volan pe baiatul meu, cred ca am fi zburat in formatie.



Cred ca e prima data cand se face o recunostere aeriana de o asemenea natura a municipiului Rosiorii de Vede. Profit, pentru a prezenta si promova imaginea orasului meu de adoptie, despre care tot aud de 30 de ani ca e un oras de campie frumos, linistit si sanatos. Acum incerc sa pacalesc si pe altii cu sloganul asta.
Primul obiectiv strategic vazut de sus, sediul Asociatiei Agricole “Dorobanti”. Aici era pe vremuri sediul CAP Rosiori.



Asa arata metropola vazuta dinspre sud-vest. Remarcam centrul mobilat cu blocuri relativ noi, cele mai inalte fiind ridicate dupa sosirea mea aici, in 1981, iar celelalte, centrul civic propriu-zis, fiind construite pe vechea vatra a localitatii, pusa, partial, la pamant de cutremurul din 1977. Ceea ce ramasese in picioare dupa seism, adica cea mai mare parte din vechiul centru, a fost demolat pentru ca asa a fost bine atunci (dupa mintea lui Ceausescu). Dar multa lume spune ca vechile cladiri, case ale negustorilor ridicate la inceput de secol XX sau intre razboaie, erau sanatoase si aratoase, si e pacat ca au fost demolate.



In planul cel mai apropiat se vede cartierul Bratcov, numit asa de la un parau si valea adiacenta. Pentru ca a ramas singurul loc neconstruit, cei care au cu ce acolo isi ridica locuinte; din pacate pentru ei transportul pana in centru nu se poate face decat cu “josul” sau cu masina proprie. Sau cu taxiul, daca isi permit. Transportul public inca nu ajunge in acest cartier. In departare se vede cartierul estic, vechi de cand lumea, iar reperul cel mai evident este silozul Bazei de receptie pentru cereale (sau FNC?) (habar n-am cum se mai numeste in zilele noastre).





Acum, reper cladirea mai mare din planul apropiat, strada Teilor, care, asa cum scrie in lucrarea “Strazile din Rosiorii de Vede”, contine casa unui important profesor de limba romana si cercetator in domeniul folclorului. A, mai exista un mic amanunt pe Teilor, un profesor de limba engleza si cercetator in domeniul (istoriei) aviatiei, unul Petrescu, care in momentul aparitiei monografiei “Strazile ...” avea cateva carti publicate, insuficiente pentru a fi bagat in seama (si in carte). Ce-i drept, tipul asta e venit aici de la Brasov, nu merita atentia autorului monografiei, istoricul Eugen Ovidiu Vlad, care e venit la Rosiori ... tot de la Brasov.
Ca sa nu fiu carcotas, o sa spun totusi ca lucrarea citata e, din stiinta mea, cam unica in tara de acest gen si este excelenta prin bogatia informatiilor prezentate.



In stanga, jos, cateva blocuri ANL.



Stadionul Orasului, unde eram nelipsit in tinerete la meciurile echipei ROVA, mare echipa, care a intrat in “B” in anul cand am intrat si eu in Rosiori. Acum echipa locala, de divizia a patra, daca nu ma insel, poarta numele legendar “Sporting”. Sincer, nu mai stiu pe unde joaca si ce rezultate obtine, si nici nu-mi pasa.
In aceeasi imagine, In stanga stadionul;ui, se vede campusul liceul format din Liceul Economic si Colegiul National “Anastasecsu” (pardon, “Anastasescu”), apoi cartierele de blocuri “Sanatatii” si “Intim – CFR”).





Principalul obiectiv al orasului este Liceul Economic-Admnistrativ. Unitatea, ca traditie, exista inca de la inceputul secolului XX, prin Scoala Comerciala. Imediat dupa razboi, pentru ca dadea absolventi prea bine pregatiti (fara nici un fel de gluma), Scoala Comerciala a fost desfiintata (o reforma a invatamantului initiata de tovarasi), pentru a fi reinviata, sub numele “Liceul Economic”, in anul 1965. In 1967 a fost inaugurata si actuala cladire, dupa o schema arhitectonica tipizata in epoca de tinichea. Localul a fost reabilitat intre 2004 – 2006, primind o surprinzatoare culoare verde. Acum este o casa primitoare, luminoasa, prietenoasa, atragatoare pentru multi parinti care spera ca urmasii lor sa termine liceul cu o meserie buna. Elevii sunt cei mai cuminti din oras, majoritatea incearca sa profite de faptul ca apartin unei astfel de unitati de invatamant, pana anul trecut promovabilitatea la bac era de peste 85%, de anul asta nu are rost sa discutam. Oricum, e cam la media pe tara, nu ne facem de ras nici macar cand vor ... ei.













Nu imi cer iertare ca nu fac si o minimonografie a colegiului vecin, n-au decat sa si-o faca singuri.

Ocupat sa identific de sus o cladire sau alta, am uitat sa mai folosesc aparatul de fotografiat pana cand am ajuns deasupra caii ferate. Trebuie spus ca orasul este plasat pe magistrala CFR 800 si ca este un important (de fapt, era important, acum e doar ...) nod de cale ferata, cu ramificatii catre Alexandria-Zimnicea, Turnu Magurele si Costesti-Pitesti. Dar cine mai merge cu trenul in ziua de azi?



In directia aratata in poza, trenul merge la Bucuresti.



Acum apare si bifurcatia catre sud (dreapta in imagine) a caii ferate. Garla vizibila in zare este Vedea, cea care intra in numele localitatii (doar nu credeati ca Rosiori chiar ... vede, cu sau fara ochelari).



Dupa un zbor de cateva zeci de kilometri in nord (pe care o sa-l descriu in capitolul III, dupa ce identific obiectivele survolate), am revenit la Rosiori. Asa arata orasul vazut de la 15 km si 800 de (picioare? metri? Am uitat sa intreb cum e gradat altimetrul), si apoi tot mai aproape









“Intram in oras” dinspre est. Vedem din nou Vedea, calea ferata orientata spre sud (cu Gara de Est cam in dreptul antenei de pe botul aeronavei), FNC si cartierul estic.



O privire spre centrul municipiului. Recunosc in imagine cartierul Kogalniceanu, spre nord, apoi scoala 3-4, Spitalul municipal, Gradina Publica, binenteles Liceul Economic, Posta, downtownul mobilat cu blocuri, iar in profunzime se vede cartierul in care locuiesc eu si vestitul aeroport international “Islaz”.



In ordine, cartierul Sanatatii, cartierul Intim, apoi ceea ce altadata se numea “platforma industriala din nord-vest – adica fabrica de ulei, cea de bere, centrala termica (cu doua cosuri gemene care ma trimit cu gandul la Ben Laden), uzina de Masini Agricole, fabrica de mobila ... Nu va speriati, nu mai functioneaza decat cea de ulei, din cand in cand.



In prin plan, magistrala 800. In planul cel mai indepartat, unde se vede acel palc de verdeata, a functionat pana in anii ’50 aerodromul, apoi aeroportul (militar si civil), acolo unde, in 1944, a fost baza Grupului 1 Vanatoare IAR-80, comandat de comandorul Ion Sandu, mort in misiune. Acum, acolo este Spitalul de Ftiziologie.



In centrul pozei este – din nou – Liceul Economic. Laci il vede si, amabil, face o tura pe deasupra lui. Nu aveam cum sa stiu, dar tocmai venisera de la Pitesti listele cu rezultatele constestatiilor la Bac si bietii copii erau cu sufletul la gura. Dar chiar si asa unii au ridicat ochii sa vada minunea zburatoare. Probabil ca unii dintre ei s-au gandit “oare il vede si profu de engleza?”.



??? Tot Liceul Economic? Dar ce naiba, altceva nu mai e in orasul asta?



Ei, lasati-l incolo de Liceu Economic (vizibil in partea de sus a imaginii). Asta e Spitalul Municipal “Caritas”. A fost cladit la inceputul anilor ‘80 (adica atunci cand imi cladeam si eu cariera in invatamant) si o mare parte din banii necesari echiparii lui atunci am inteles ca au venit de la fetele scriitorului Gala Galaction, traitor in Rosiorii de Vede.



Scoala nr. 4 (de fapt, 3 – 4, pentru ca a fost “comasata”, pentru binele celor de la conducere, cu scoala nr. 3 “Gala Galaction”)



In centrul imaginii, statia Petrom, pe care Laci a vizitat-o, terestru, de doua ori in acea zi. Deci, punem doua poze.





Trecem peste “frumoasele” blocuri P + 4 si P + 7 din centru, pentru a survola vechile cartiere de case din sudul orasului. Desi a trecut pe acolo doar odata ca pasager in Hyundai, Laci recunoaste locurile si ma duce sa imi vad casa.



Mi-am dat toata silinta sa gasesc casa noastra, dar recunosc sincer ca, desi am fotografiat-o chiar la verticala, nu am recunoscut-o din aer, ci doar in poza. Desi toti ai casei mi-au spus ca au auzit si vazut girocopterul in zbor, in imagine eu nu vad pe nimeni, nici macar vreunul dintre catei sau vreo gaina.



Alte poze din aceeasi mahala





Vedem si fosta uzina IMMR, sau ROVA, acum o amintire sau un loc pentru mitinguri de protest



Lacul Urlui, acum administraty de primarie. In zare, colonia Troian. Acolo era pe vremuri o ferma avicola de care judetul era mandru ....



Ei, cam asta e orasul in care locuiesc. Poate prezentarea e prea exhaustiva, imi cer iertare. Dar stiti ceva? Chiar e frumos orasul asta! Vedeti cata verdeata? (nu vorbesc despre Liceul Economic, ci despre vegetatie!). Celor care au devenit curiosi, le recomand lucrarile monografice realizate de istoricii Eugen Ovidiu Vlad, Gicu Vlad si Argentin Porumbeanu, si monografia Liceului Economic, semnata de Constantin T. Ciubotaru, Daniela Roinita si Mihai Athanasie Petrescu.

[mihaiatanasie]

rosiori - papa- beuca citimir akolo - beuca cealalta statye - dragsanei - zambreasca –balaci

Asa cum am promis, incerc sa expun acum starea judetului, asa cum am constatat-o de la o altitudine medie de 700 de “pişere”, cum se zice pe-aici.
După despărţirea de Roşiori, prin traversarea căii ferate magistrale, ne-am indreptat cu hotărâre spre nord. Cel mai simplu reper, în afară de râul Vedea (în stânga pozei), este calea ferată Roşiori-Balaci-Costeşti-Piteşti (să trăieşti), care m-a ajutat, în bună măsură, la identificarea localităţilor de pe traiect.
Prima dintre ele, Brebina, numită, pe calea ferată, Papa (de la Teleorman). Tot ce stiu despre satul ăsta e că pe vremuri avea o crescătorie mare de porci, apoi una, ceva mai mică, de struţi, şi că la marginea pădurii (evidentă în foto) am văzut, odata, demult, o căprioară.



Un peisaj frumos cu câmpia teleormanului. În zare, spre est, comuna Saceni, locul de baştină al Irinei Burnaia.



Următoarea localitate pe hartă şi după spusele specialistilor este Beuca



Sursa de lapte, lână şi pastramă



Downtown Beuca







Peisaj lacustru, sau băltustru (înţeleg că balta ii aparţine prefectului)



Drăcşănei. În satul ăsta trăia, până de curând, un învăţător bătrân, nea Antonică Popescu, care a întemeiat un muzeu etnografic. Sper că muzeul va dăinui, deşi nea Antonică nu mai e.




Zâmbreasca este localitatea natală a unei colege de la “Mileniul 3”, poetă care aşteaptă, zilele astea, să îi apară a doua placheta de versuri. Am fost cu cenaclul nostrum acolo de câteva ori, odată am avut surpriza să văd un Boeind 737 destul de jos, am primit explicaţiile necesare aici, pe forum.









Una dintre sondele din zona Siliştei. Acum 30 de ani le-am văzut şi in funcţiune.




Dacă cineva e curios cum e recolta, să judece singur. Sus, putin spre dreapta, Siliştea-Gumeşti. Mai la stânga se vede fosta bază aeriană ...


... de care ne apropiem pentru escală










Aterizarea pe pista fostului aerodrome militar a fost uşoară. După câteva secunde, doi tineri păzitori ai vechiului hangar plin cu utilaje agricole au apărut de nicăieri, şi-au arătat erudiţia în materie de elicoptere şi ne-au oferit un bidon mare, cu apă. L-am golit pe jumătate şi le-am mulţumit frumos. Apoi am făcut nişte poze, dovada clară a reuşitei raidului nostru.





După o decolare lină, ne luăm rămas bun de la baza monahică Siliştea.



O privire spre dreapta, vedem drumul spre comuna Balaci. In plan mai apropiat, gara care deserveşte Siliştea şi Balaci, cam la fel de îndepărtată de amândouă.



Calm, pilotul admiră peisajul judeţului său preferat.



La întoarcere, vederea acestui sat, cu ulite radiale, mă trimite cu gândul la Place de l’Etoile



A fost o experienţă extraordinară. O să spuneţi că, pe lângă alte TR, cu destinaţii exotice şi obiective turistice de vis, acest mic raid de câteva zeci de kilometri e un mizilic. Dar de abia acum am înţeles câtă dreptate au piloţii ulemişti: de fapt, asta este frumuseţea zborului; altitudine destul de mică pentru a vedea şi recunoaşte locurile de jos, viteza de plimbare, nu de competiţie, şi prietenie.
Le mulţumesc încă o dată lui Laci şi lui Sebastian că mi-au prilejuit o asemenea experienţă. Cu atât mai mult cu cât multi dintre prietenii si elevii mei au profitat de pe urma ei, prin nişte imagini, altfel, imposibil de văzut de către ei.