Vineri, 8 iulie 2011. O zi deosebita de celelalte: daca de obicei prima miscare dupa deschiderea ochilor si adaugarea ochelarilor este sa deschid laptopul, azi gestul mi se opreste la jumatate; imi aduc aminte ca, seara precedenta, sesiunea de navigare pe net se incheiase brusc, pentru ca dragul meu “Satellite” a intrat in greva. Imaginea cu specific japonez s-a transformat brusc intr-un cadru hasurat, greu de inteles. Sigur, un om, chiar si anormal, cum sunt eu, gaseste si altceva de facut, dar fara net e greu. De abia acum ii inteleg pe fumatori …
Si, pentru a spori nevoia (nu stiu, de net, de a injura?), in telefon aud dintr-o data vocea lui Sebi: “Domnu’ Atanasie, trimiteti-mi repede prin sms coordonatele locului de aterizare de la Rosiori! Aterizam in doua ore.” Ce presupune asta? Aflu din aceeasi sursa: Googleearth!
Imi continuu recitalul de cucurigi, dar gasesc o solutie: la liceu netul e bun, calculatorul din biroul directorului adjunct asisderea, hai acolo. Trec prin multimea de contestatari (ai rezultatului la bac) care asteapta sa li se hotarasca soarta, dau multe telefoane si, in sfarsit, inteleg cum e cu gogu asta pamantean. Obtin datele necesare si incerc sa le transmit prin viu ... telefon. “Nu mai e nevoie, mi se spune de la capatul celalalt al microundei telefonice, deja le-am stim de la Bogdan. Haideti la aerodrom”. Am zbughit-o in viteza, nici nu mai stiu daca am inchis sau nu calculatorul si am aterizat in piata, pentru o scurta escala numita chiosc de ziare + “Lumea aviatiei”. Grava greseala tactica. Ma intalnesc cu unmilionsaptesuteoptzecisitreidemii de cunoscuti, toti vor sa stea de vorba, ca asa e la piata la Rosiori, cu toate ca le spun ca ma grabesc, ca vine un girocopter si trebuie sa ma intalnesc cu echipajul. Mai bine as fi zis ca ma asteapta directoarea, poate scapam, asa trebuie sa explic de unmilionsaptesuteoptzecisitreidemiide ori ce e aia girocopter si de ce vine la Rosiori. Toti raman cu gura cascata si cu ochii spre cer. Mai putin eu, pentru ca aflu, tot pe calea undelor telefonice, de la Bogdan, ca giro survoleaza o zona fara semnal GPS, si se apropie.
In sfarsit, dupa lupte seculare, ajung in curtea (ex)ceapeului (de la al carui sef deja aveam aprobarea pentru aterizarea unui elicopter) si exact atunci suna din nou molecularul: “Ajungem in 15 minute. Ati gasit locul de aterizare?” Il gasesc, dupa ce dau cu burta lui Hyundai de pamant de doua-trei ori. De abia opresc dieselul ca incepe sa se auda un bazait de bondar, care creste in intensitate (bazaitul) si, deodata apare chiar deasupra mea (bondarul). Face un tur de recunoastere pe deasupra unui aviator ... in brazda

si aterizeaza, intr-un nor gros de praf. Iata-l, pentru prima data pe pamant rosiorean: cel mai frumos aparat M24 Orion!


Dau mana cu echipajul, format din Laci, PIC, si Sebi, copilot si, nici una nici doua, primesc invitatia: “Hai la zbor!”. Inghit necesarul nod din gat si ma instalez in dreapta, iau hotarat mansa intre picioare, casca (e una audio, stereo, de culoare galbena; eu cautam o casca gen de motociclist, cel putin) pe urechi, Sebi inchide si zavoraste usa de langa mine

iar PIC imi face instructajul: “Vezi ca aparatul asta vibreaza, sa nu te sperii, asa e normal”. O ultima (si necesara, stiindu-se cat sunt de uituc) verificare a centurii de siguranta si contact. Rotax-ul de 115 cai porneste la sfert, rotorul de deasupra mea se pune in miscare, atinge 240 RPM si aparatul o zbugheste, hotarat, inainte. Primesc o lovitura de mansa in camera foto, pe care o scap din mana – oricum uitasem de ea. Vad ca se ridica botul, mai inghit un nod si ... botul coboara din nou, iar giro se pune pe un topait nesfarsit, din cauza terenului devenit brusc accidentat.
Citesc nenumaratele semne de intrebare de pe fizionomia pilotului, probabil ca asa scrie si pe mine. El e seful, trebuie sa ia o hotarare. Si o ia, dupa ce inspecteaza, cu atentie, restul de teren

“Mai incercam o data”.
A incercat, dar de data asta a fost si mai rau, pentru ca terenul acela lung s-a scurtat brusc si si-a aratat limita: un sleau. Pe care il evitam cu succes, prin ocolire pe sol.
Noi semne de intrebare, testari, si o concluzie, la care contribuie si Sebi: aparatul ruleaza infranat, probabil s-a blocat frana rotii din dreapta. N-are nimic, hai sa vedem orasul, revenim mai tarziu, cand se mai raceste metalul, si zburam atunci. Zis si efectuat. Giro ramane sa astepte, cuminte, priponit pe islaz, in paza celor care lucreaza la imbalotat furaje.

Incursiune pentru realimentare la “Covorul verde”

si apoi la statia Petrom, apoi, dupa un scurt ocul cu yankee echo tango prin oras, hai inapoi la aerodrom. Un nou control scoate insa la iveala o neprevazuta: roata din dreapta e infranata nu de dispozitivul respectiv, ci de ... o pana de cauciuc! Studiem cu atentie mecanismul, apoi portbagajul lui Hyundai, in care gasim doar cheia lui de roti, si decolam din nou spre oras, in cautarea unor chei de 8, 13 si 24, dar si a unui cric, ca eu circul fara (noroc ca am caucioace noi). Le gasim pe toate, iar ca bonus pe Gigi, prietenul fiului meu si detinatorul a doua cricuri, care se ofera sa vina cu noi sa ne ajute (Gigi, nu cricurile, pe ele nu le-a intrebat nimeni).
Totul merge ... ca pe roate. Demontam ce trebuie demontat, coboram la vulcanizarea lui Ilie Sindler (care nu e acasa, dar cei doi doreli de serviciu ne ajuta cu mult drag si cu doua leviere imense ... care se transforma brusc in surubelnite, cand baietii afla ca roata nu e de roaba, ci de elicopter). Hai inapoi, sa punem roata. Sebi si Gigi sunt mesteri neintrecuti


Eu supravegheam atent lucrarile (mai putin atent, insa, am fost la usa cabinei, pe care am luat-o “in bot” – sper ca n-am indoit-o prea tare).

Totul e perfect, Laci dezleaga priponul

si facem o liniuta pe camp pana la locul de decolare

A castigat Hyundai. Maine o sa il urc pe rampa sa vad cat de tare si-a jupuit burta …
De data asta, gicopterul decoleaza fara probleme, mai ales ca noul copilot, Gigi, e in pantaloni scurti, deci categoric si evident mai usor decat mine.

Zborul a decurs perfect. Lui Gigi parca nu-i vine sa creada ca a primit botezul aerului, zborul afost, binenteles, prea scurt, iar viteza aparatului extrem de mica. Cred si eu, el era obisnuit sa zboare doar la nivelul solului, cu motocicleta. I-am promis ca o sa-l dau cu fundul prin maracini, ca sa tina minte botezul (sper sa nu-i spuna nimeni ca asta e certificatul de simplist, nu de botez).

Sper ca Sebastian va completa aceasta prima parte a aventurii pe taram teleormanean, stiu ca are si el niste poze interesante. Inclusiv cu dorelii de la vulcanizare.
In ce ma priveste, dupa ce reusesc sa identific elementele de la sol, voi posta cele mai frumoase poze realizate in raidul Rosiorii de Vede – Silistea-Gumesti – Rosiorii de Vede.
Le multumesc inca o data lui Laci si Sebi pentru ziua asta palpitanta si pentru zbor.
P.S. Intre timp, Satellite-ul si-a revenit, desi inca nu a ajuns pe mana lui Gigi (electroinst calificat si pasionat).